Lucy credea odată că avea o familie iubitoare și o viață fericită. Însă, după divorț, lumea ei s-a prăbușit. Totul s-a schimbat în momentul în care era cât pe ce să fie lovită de o mașină. Atunci l-a recunoscut pe un prieten pierdut de mult timp, iar viața ei a luat o întorsătură neașteptată.
Privind acea fotografie de familie, parcă auzeam râsetele lor în minte, batjocorindu-mă pentru tot ce pierdusem. Am suflat praful de pe fotografie și m-am uitat la fețele lor fericite: zâmbete senine, lipsite de griji, toți împreună și în pace.
Am înghițit în sec, simțind lacrimile cum îmi încețoșează ochii. M-am gândit la Harry, fiul meu, care acum îmi era complet străin.
Nu răspundea la apeluri și nici măcar nu asculta partea mea de poveste. Soțul meu infidel, James, avusese grijă să-l convingă că eu îi părăsisem, că eu îi abandonasem.
„Lucy, ești bine?” Vocea doamnei Kinsley m-a smuls din amintiri, readucându-mă în realitatea casei ei impecabile.
„Ah, da, doamnă Kinsley”, am răspuns rapid, ștergându-mi lacrimile și forțând un zâmbet palid.
„Sunt bine. Doar… puțin obosită.”
M-a privit cu o expresie blândă, dar fermă, înclinând ușor capul, ca și cum ar fi cântărit fiecare cuvânt.
„Lucy, știu că ți-a fost greu în ultima vreme”, a spus ea încet, apropiindu-se de mine. „Dar cred că a venit timpul să vorbim.”
Vorbele ei m-au lovit ca o piatră. Inima îmi bătea nebunește, intuind ce avea să urmeze.
„Vă rog, doamnă Kinsley”, am spus cu voce tremurătoare, „promit că mă voi strădui mai mult. Știu că am fost lentă, dar voi lucra mai repede, cu mai multă bucurie. Vă promit!”
Privirea ei era tristă, plină de compasiune.
„Nu e vorba doar de viteză, Lucy. Văd cât de tare te doare și știu că faci tot ce poți. Dar… fiul meu observă aceste lucruri. Am nevoie de cineva care să aducă lumină în casă, înțelegi?”
Am înghițit greu, simțind un gol în stomac.
„Acest job… înseamnă totul pentru mine, doamnă Kinsley. Vă rog… mă voi strădui mai mult.”
A oftat adânc și mi-a pus o mână pe umăr. Vocea ei devenise caldă, aproape maternă.
„Lucy, uneori a te agăța de ceva nu te ajută să te vindeci. Să renunți e greu, dar poate deschide uși pe care încă nu le vezi. Sper din tot sufletul ca într-o zi să îți regăsești bucuria.”
Cuvintele ei s-au așezat greu în mine. În timp ce traversam strada, amintirile unor vremuri mai simple îmi stăpâneau mintea. Mă gândeam la liceu, când cea mai mare grijă a mea erau temele sau micile îndrăgosteli.
Acum, viața părea să-mi fi pus în spate o povară mult prea mare.
Un claxon puternic m-a trezit brusc din gânduri. Am privit cu groază cum o mașină se apropia cu viteză, stropind apa murdară dintr-o baltă. Paralizată, nu știam dacă să fac un pas în spate sau să sar în față. În ultima secundă, am sărit înainte, aterizând în apa rece și murdară.
Mașina s-a oprit la câțiva centimetri de mine. Șoferul, un bărbat în costum scump, a ieșit nervos, fața roșie de furie.
„Ești oarbă? Era să-mi zgârii mașina!”, a răcnit el.
Rușinată, m-am ridicat cu greu, murdară și înghețată. „Îmi pare rău”, am bâiguit, simțind cum îmi ard obrajii.
Înainte să mai spună ceva, o altă voce s-a auzit clar:
„Glen, ajunge.”
Ușa din spate s-a deschis, iar un bărbat înalt și elegant a coborât. Privirea lui blândă s-a întâlnit cu a mea, plină de o compasiune neașteptată.
„Te-ai rănit?”, m-a întrebat el cu voce caldă.
Am clătinat din cap, încă uimită. „Cred că sunt bine”, am reușit să spun, cu voce nesigură.
„Vino cu noi”, a continuat el, oferindu-mi mâna. „Te voi duce undeva unde să te încălzești.”
Am ezitat, dar siguranța din tonul său m-a convins. Am acceptat mâna lui, iar viața mea, care părea distrusă, a început să prindă o nouă speranță.
Disclaimer: Site-ul nostru este neutru din punct de vedere politic și nu susține niciun partid sau ideologie politică. Postarile noastre sunt selectate in functie de potentialul de conversii pe care le au si lead-urile generate.